La ceas de seara, ne-am intalnit cu cateva domnisoare tare simpatice si curioase. Dupa prezentarile de rigoare, micutele s-au transformat in mini-reporteri si ne-au luat la intrebari. La urma urmei, ce alta poveste mai buna de povestit colegilor in pauza ar fi putut gasi, daca nu detalii "picante" din viata unor zane ?!
Am povestit despre Taramul Zanelor, despre zborul printre copacii fermecati, departe de ochii oamenilor, despre bunatate si despre fericire. Cu surprindere am aflat ca tinerele reporterite stiau si despre verisoarele noastre, zanele Flora, Fauna si Vremea Buna.
A trebuit din pacate sa ne luam zborul spre Taramul Zanelor, cu promisiunea ca ne vom mai revedea si vom mai povesti. 
Copiii trebuie inconjurati de iubire si magie ! Iubirea o invata acasa, inca din primele clipe de viata, iar magia este adusa in dar de Ursitoarele Fantastice !

A fost odata ca niciodata... Asa incep toate povestile cu zane. Ehh, nu si aceasta ! Povestea noastra incepe cu 4 tinere actrite talentate, ce dau nastere magiei! Cum? Aici e o problema, caci secretele zanelor nu pot fi dezvaluite. Dar actiunile lor magice pot fi privite si admirate.
Zanele, imbracate in rochii lungi, impresionante, feerice, isi fac aparitia la botezul copiilor si chiar si la nunti. Ele vin, asa cum le sta bine unor zane, incarcate cu cadouri si cu urari de bine pentru un viitor presarat cu multe bucurii si impliniri.
Si, pentru ca zanele noastre sunt moderne, stau cu placere pe facebook si arata tuturor pe unde se mai plimba si pe cine mai ursesc. O simpla cautare pe facebook " Ursitoare fantastice " (sau urmand link-ul de mai jos) va permite intrarea in Taramul Zanelor.
Va invitam sa pasiti alaturi de noi in lumea magiei !

https://www.facebook.com/ursitoare.fantastice

Ursitoarele in traditia romaneasca

Simion Florea Marian - „Mitologie româneasca“

 

Ursitoarele, dupa credinta românilor din cele mai multe parti sunt cele care ursesc viata si croiesc soarta fiecarui prunc nou nascut.

Îmbracamintea ursitoarelor e lunga, alba si întretesuta cu fluturi si cu fire de aur. Cea mai mare însa adeseori umbla îmbracata înca într-o blana de aur, iar în brâu poarta o furca la care se afla legat un caier de lâna alba sau neagra amestecata cu matase si fire de aur si precum rup firul asa curma ele cum voiesc si zilele omului. Cea mijlocie tine în mâna dreapta o pereche de sorti iar cea mica o pereche de foarfeci.

În timpurile mai vechi când oamenii erau mai buni si mai drepti, nu asa de rai, de invidiosi si de pacatosi ca în ziua de astazi, se zice ca multi le si vedeau când vin si le si auzeau cum ursesc, cu deosebire însa moasele care îi privegheau pe copiii nou-nascuti precum si pe mamele acestora. În timpul de fata însa nu se mai arata, pentru ca moasele si alte persoane din timpurile trecute care le vazusera au destainuit secretele lor, asa ca de atunci ele se feresc de ochii si urechile lumii.
Si deoarece nimeni nu stie si nu vede când vin ursitoarele, dupa credinta românilor din Muntenia, e bine ca atunci când un copil se naste si când se presupune ca se vor arata ursitoarele la fereastra, se se tina usile si ferestrele deschise. De asemenea e bine ca parintii lui sa fie veseli, caci daca sunt tristi se întristeaza si ursitoarele si cum vor fi ele în acea zi, asa va fi si viata copilului.

Dupa ce i-au tors firul vietii, daca copilul s-a nascut într-un ceas bun prind a cânta un viers foarte frumos voios si placut si a-i ursi de bine, iar daca s-a nascut într-un ceas rau nu numai ca prind a hauli si a cânta cu un viers foarte duios si trist dar încep sa-i urseasca de rau; apoi încep pe rând a-i da, una minte si noroc, alta frumusete sau urâciune, alta bogatie sau saracie, glorie sau robie, mai pe scurt a ursi soarta noului nascut spunând de-a fir-a-par ce are sa se întâmple.

Mai departe, fiind ursitoarele adesea cu toane si suparacioase, româncele cauta de cu vreme chipurile de a le intra mai bine în voie, anume ca sa urseasca nou-nascutului o viata îndelungata, buna, senina, linistita si fericita.

Credinta în ursitoare, în nemarginita lor putere de a croi dupa vointa soarta fiecarui om, si nestramutata lor hotarâre, nu numai ca e foarte raspândita si adânc înradacinata în mintea poporului român, dar este si foarte veche. Drept aceea românii de pretutindeni cred ca asupra omului influenteaza un fatalism de când se naste si pâna moare si din cauza aceasta apoi orice fericire sau nefericire o privesc cu nepasare zicând „asa mi-a fost ursita“, „asa mi-a fost dat „asa mi-a fost soarta“ etc. Cuvântul „soarte“ ( soarta ) este întrebuintat spre a denumi un jug greu ce-l poarta omul pe pamânt pe când cuvântul „noroc“ se foloseste pentru a denumi „întâmplari fericite, ceasuri bune si norocoase“

Fetița cu chibrituri

de Hans Christian Andersen

        Era un ger grozav; ningea și începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou.
        Pe frigul acela și pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiță cu capul gol, și cu picioarele goale. Avusese ea doar niște papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau niște papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, și erau așa de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri. Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase un băiat care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, când o avea și el unul.
        Fetița mergea cu picioarele ei goale, roșii-vinete de frig; și-n șorțul ei vechi ținea strâns un vraf de cutii cu chibrituri și mai avea și-n mână o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa și nimeni nu-i cumpărase în ziua aceea nimic, și n-avea prin urmare nici un ban; și-i era foame și frig tare. Biata fetiță! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung și bălai, care se încrețea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creț. Luminile străluceau pe la ferestre, miros de fripturi se răspândea în stradă; era ajunul Anului Nou, iată la ce se gândea ea.
        Se opri și se ghemui într-un colț dintre două case, din care una ieșea în stradă mai mult ca cealaltă. Își strânse piciorușele sub dânsa. Frigul o pătrundea din ce în ce mai mult, și totuși nu-i venea să se ducă acasă; aducea înapoi toate chibriturile, și nici un bănuț măcar. Tatăl său are s-o bată; și afară de asta, și acasă nu era tot așa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperiș și vântul sufla în voie, cu toate ca fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie și cu trențe vechi. Mânuțele ei erau aproape înghețate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar îndrăzni să scoată unul, numai unul din cutie, sa-l zgârie de zid și să-și încălzească degetele! Scoase unul: hârști! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumânărică, ținu mânuța deasupra flăcării. Ce lumină ciudată. I se păru fetiței că sta lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntru ardea focul și era așa de cald; dar ce-i oare asta? Fetița își întindea acum piciorușele ca să și le încălzească și pe ele; flacăra se stinse și soba pieri; fetița rămase stând cu rămășița de chibrit în mână.
        Hârșâi un altul, care se aprinse, străluci, și zidul în care bătea lumina se făcu străveziu ca o pânză subțire. Fetița putu vedea până-ntr-o odaie unde era o masă acoperită c-o față albă, pe care sclipeau porțelanuri subțiri; în mijloc era o gâscă friptă umplută cu prune și cu mere ce răspândeau un miros plăcut; și, lucru de necrezut, deodată gâsca sări de pe masa, și veni cu furculița și cuțitul în spinare până la biata fetiță. Chibritul se stinse, și nu mai avu în fața ei decât zidul rece și gros.
        Mai aprinse încă unul. Deodată se văzu șezând sub un pom frumos de Crăciun; e mult mai mare și mai împodobit decât a văzut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile verzi, și poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că-i zâmbesc. Fetița ridică amândouă mâinile; chibritul se stinse: toate lumânărelele din pom se înălțau tot mai sus, tot mai sus, și ea văzu deodată că luminițele acelea erau stele. Una din ele căzu și trase o dunga mare de foc pe cer.
        "A murit cineva", își zise micuța; căci bunica ei, care fusese foarte bună pentru dânsa și care acum nu mai trăia, îi spusese adesea: "Când cade o stea, un suflet se înalță la Dumnezeu".
        Mai trase încă un chibrit pe zid: și se făcu o lumină mare, în mijlocul căreia era bunica ei în picioare, și era așa de strălucitoare, o privea blând și duios!
        - Bunică, strigă fetița, ia-mă cu tine. Când s-o stinge chibritul, știu că n-o să te mai văd. Ai să pieri și tu din fața ochilor mei, ca și soba de fier, ca și gâsca friptă, ca și frumosul pom de Crăciun. Și aprinse repede toate chibriturile ce-i mai rămăseseră în cutie, căci voia să vadă mereu pe bunicuța ei. Se făcu o lumină ca ziua. Niciodată bunica nu fusese așa de frumoasă, așa de mare. Ea luă pe fetiță în brațele ei, și amândouă zburară vesele în strălucirea aceea, așa sus, așa sus, și nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.
        Dar în colțul dintre cele două case, când se lumină de ziuă, zăcea jos fetița, cu obrajii roșii, cu zâmbetul pe buze... moartă, moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului. Ziua Anului nou o găsi acolo zgribulită cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă.
        "A vrut să se încălzească"! zise cineva. Nimeni nu știu ce frumuseți văzuse fața, și-n ce strălucire intrase împreună cu bunica, în ziua Anului nou.